Despre cum am ajuns din carieristă…”cameristă”. Sau cum mi s-a îmbunătățit viața radical

      Știu că multe persoane ar trebui să se abțină să scrie, probabil mă număr printre ele. Cu toate astea, simt să îmi împărtășesc umila existență și cu alții sau mai bine spus cu altele, cu mamele, cu femeile. Nu sunt nicidecum o poetă sau o “oratoare” înnăscută. Sunt practic un copil de nici 24 de ani care face un copil. Cum, nu studiez la școli înalte în străinătate? Nu mă strofoc zi de zi pentru a-mi face loc în sistem? Nu încerc să dau la o parte orice competiție pentru a deveni cea mai bună? Nu îmi doresc independență? Ba da, ar fi spus Emma acum nici doi ani. Eram ferm convinsă că scopul meu în viață este de a fi cea mai bună, de a avea o cariera impecabilă. Și m-am luptat pentru asta. M-am luptat zi de zi timp de 18 ani în sistem pentru a ajunge cea mai bună. Și eu am visat facultăți cu tradiție și un job care să mă claseze în topul domeniului meu. Problema era că mă luptam singură pentru asta, visam într-un pat gol și împărtășeam cu propriile gânduri tot ce ”mă împlinea”. Nicio realizare nu m-a satisfăcut mai mult de câteva ore sau câteva zile. 

      

      Și mă întreb: oare câte tinere se regăsesc în concluzia mea? Oare câte ne luptăm pentru o carieră în nefericire când de fapt tot ce ne dorim este dragoste? Eu am acceptat acest adevăr (cumplit pentru orice feministă), în noiembrie 2012 când l-am cunoscut pe soțul meu. Cum și de ce este irelevant. Cu toate că o să ne considerați nebuni, am comis-o: ne-am căsătorit după 3 luni, în februarie 2013. A fost ce își dorește orice fetiță: un basm! Am știut de la început și știm pe zi ce trece, tot mai mult. Mi se schimbase traiectoria în viață. Nu mai eram irascibilă, nu mă mai prindeau nopțile plângând de frustrări și neîmpliniri pe plan personal. Mi-am urmat cursul vieții și nu puteam să trec peste șoc: exista un om care m-a făcut să îmi accept fricile și adevăratele dorințe. Eram completă! A nu se înțelege greșit, la fel de fanatică pe partea profesională. Totuși, undeva în adâncul sufletului, mi se schimbaseră prioritățile. Am vrut un copil (dacă tot cunoscusem bărbatul perfect era de datoria mea să perpetuez gena :) ). La scurt timp am aflat că vom avea un bebe. Mare a fost disperarea mea când am realizat că aveam proiecte în desfășurare și m-a cuprins panica....În câteva luni terminasem tot ce era plănuit și mă simțeam pregătită pentru o vacanță (lungă). Era perfect, cariera pusă la punct și familia perfectă. Doar nu eram singura femeie care va pleca periodic în scopuri profesionale și își va lăsa copilul la mamă, bunică și alți ”oameni de încredere”. Copilul te iubește oricum, știe că ești mama lui. Sau cel puțin așa credeam. Și, dacă tot eram în vacanță, ce altă metodă mai bună de a te relaxa decât cititul? Perfect, aveam timp să mă documentez despre cum se crește un copil. Până la urmă eram inconștientă, habar nu aveam. 

     Primul contact cu părinteala ”pe placul meu”, după cum îmi place să mă exprim, a fost cu blog-ul Ralucăi http://alexcreste.blogspot.ro/ pe care l-am devorat efectiv. Am simțit că îmi vorbește și că îmi deschide o cu totul altă viziune asupra vieții minunate de a fi mamă. De acolo am înnebunit. Research peste research, carte după carte, analiză după analiză pentru a ajunge la concluzia de astăzi: sunt o mamă hippioată! Sunt un viitor părinte care își dorește să își țină copilul 24/7 în brațe (da, și când mă duc la baie), care îi va oferi ce e mai natural și sănătos pentru el, care preferă să îi ofere lapte matern la cerere, pentru perioada de timp pe care o hotărăște el (nu, alăptatul nu deformează sânii), să își dedice timpul și resursele pentru a-l iubi necondiționat și a-i oferi dragostea, libertatea și respectul pe care acesta le merită, ca drept din naștere. Astăzi am realizat că tot ce vreau să fac în viață este pentru familia mea, este singurul lucru care mă definește întru totul. Felicit oamenii care au ales cariera în locul familiei și mai ales pe cei care au facut-o pentru că nu au avut altă posibilitate. Pentru mine, în mod cert era calea greșită. Fetelor, nu mă compătimiți, viața mea abia începe!

      Cam asta voi dezvolta în blog-ul meu: cum am devenit o mamă conștientă, ce înseamnă asta pentru mine, ce fac parinții hipioți din copilul lor și de ce cred că am cel mai tare job din lume! Mă adresez în special mămicilor tinere, care vor să își urmeze instinctul în parenting (da, instinct, ca animăluțele). Countdown: Astrid are 39 de săptămâni în burtică și mami arde de nerăbdare!