Știu că
multe persoane ar trebui să se abțină să scrie, probabil mă număr printre ele.
Cu toate astea, simt să îmi împărtășesc umila existență și cu alții sau mai
bine spus cu altele, cu mamele, cu femeile. Nu sunt nicidecum o poetă sau o
“oratoare” înnăscută. Sunt practic un copil de nici 24 de ani care face un
copil. Cum, nu studiez la școli înalte în străinătate? Nu mă strofoc zi de zi
pentru a-mi face loc în sistem? Nu încerc
să dau la o parte orice competiție pentru a deveni cea mai bună? Nu îmi doresc
independență? Ba da, ar fi spus Emma acum nici doi ani. Eram ferm convinsă că
scopul meu în viață este de a fi cea mai bună, de a avea o cariera impecabilă.
Și m-am luptat pentru asta. M-am luptat zi de zi timp de 18 ani în sistem
pentru a ajunge cea mai bună. Și eu am visat facultăți cu tradiție și un job
care să mă claseze în topul domeniului meu. Problema era că mă luptam singură
pentru asta, visam într-un pat gol și împărtășeam cu propriile gânduri tot ce
”mă împlinea”. Nicio
realizare nu m-a satisfăcut mai mult de câteva ore sau câteva zile.
Și mă
întreb: oare câte tinere se regăsesc în concluzia mea? Oare câte ne luptăm
pentru o carieră în nefericire când de fapt tot ce ne dorim este dragoste? Eu
am acceptat acest adevăr (cumplit pentru orice feministă), în noiembrie 2012
când l-am cunoscut pe soțul meu. Cum și de ce este irelevant. Cu toate că o să
ne considerați nebuni, am comis-o: ne-am căsătorit după 3 luni, în februarie
2013. A fost ce își dorește orice fetiță: un basm! Am știut de la început și
știm pe zi ce trece, tot mai mult. Mi se schimbase traiectoria în viață. Nu mai
eram irascibilă, nu mă mai prindeau nopțile plângând de frustrări și
neîmpliniri pe plan personal. Mi-am urmat cursul vieții și nu puteam să trec
peste șoc: exista un om care m-a făcut să îmi accept fricile și adevăratele
dorințe. Eram completă! A nu se înțelege greșit, la fel de fanatică pe
partea profesională. Totuși, undeva în adâncul sufletului, mi se schimbaseră
prioritățile. Am vrut un copil (dacă tot cunoscusem bărbatul perfect era de
datoria mea să perpetuez gena :) ). La
scurt timp am aflat că vom avea un bebe. Mare a fost disperarea mea când am
realizat că aveam proiecte în desfășurare și m-a cuprins panica....În câteva
luni terminasem tot ce era plănuit și mă simțeam pregătită pentru o vacanță
(lungă). Era perfect, cariera pusă la punct și familia perfectă. Doar nu eram
singura femeie care va pleca periodic în scopuri profesionale și își va lăsa
copilul la mamă, bunică și alți ”oameni de încredere”. Copilul te iubește
oricum, știe că ești mama lui. Sau cel puțin așa credeam. Și, dacă tot eram în
vacanță, ce altă metodă mai bună de a te relaxa decât cititul? Perfect, aveam
timp să mă documentez despre cum se crește un copil. Până la urmă eram
inconștientă, habar nu aveam.
Primul contact cu părinteala ”pe placul meu”,
după cum îmi place să mă exprim, a fost cu blog-ul Ralucăi http://alexcreste.blogspot.ro/ pe care l-am devorat efectiv. Am simțit că îmi vorbește și
că îmi deschide o cu totul altă viziune asupra vieții minunate de a fi mamă. De
acolo am înnebunit. Research peste research, carte după carte, analiză după
analiză pentru a ajunge la concluzia de astăzi: sunt o mamă hippioată! Sunt un
viitor părinte care își dorește să își țină copilul 24/7 în brațe (da, și când
mă duc la baie), care îi va oferi ce e mai natural și sănătos pentru el, care
preferă să îi ofere lapte matern la cerere, pentru perioada de timp pe care o
hotărăște el (nu, alăptatul nu deformează sânii), să își dedice timpul și resursele
pentru a-l iubi necondiționat și a-i oferi dragostea, libertatea și respectul
pe care acesta le merită, ca drept din naștere. Astăzi am realizat că tot ce
vreau să fac în viață este pentru familia mea, este singurul lucru care mă
definește întru totul. Felicit oamenii care au ales cariera în locul familiei
și mai ales pe cei care au facut-o pentru că nu au avut altă posibilitate.
Pentru mine, în mod cert era calea greșită. Fetelor, nu mă compătimiți, viața
mea abia începe!
Cam asta voi dezvolta în blog-ul meu: cum am devenit o
mamă conștientă, ce înseamnă asta pentru mine, ce fac parinții hipioți din
copilul lor și de ce cred că am cel mai tare job din lume! Mă adresez în
special mămicilor tinere, care vor să își urmeze instinctul în parenting (da,
instinct, ca animăluțele). Countdown: Astrid are 39 de săptămâni în burtică și mami
arde de nerăbdare!