Prima lecție de Parenting sau ce înseamnă acceptarea

Au trecut 2 luni de când TRĂIESC! De când viața mea a căpătat sens, exact cum mi-am imaginat că o să capete. Dupa 24 de ani de căutări în viață, de drumuri mai mult sau mai puțin greșite, de experiențe trăite în toate modurile posibile, am descoperit că m-am născut sa fiu MAMĂ. Am descoperit că plânsul copilului tău este cel mai înduioșător lucru posibil, că bebelușul tău are cea mai profundă și înțeleaptă privire pe care ai putut sa o cunoști, că oricât de obosită ai fi, zâmbetul copilului tău este cel mai puternic energizant si că alăptatul este cea mai fantastică trăire alături de copilul tau.

O sa încerc, încetul cu încetul să revin la scris,  să o fac mai des, în măsura în care simt. În săptămânile care au trecut, nu am reușit să îmi adun gândurile și sincer, nici nu am vrut să o fac. Mi-am dorit sa fiu alaturi de copilul meu în fiecare clipă și atât! Acum simt că sunt pregătită să vorbesc despre ce a însemnat nașterea pentru mine și ce am învățat de la Astrid, fetița mea.

Oamenii care mă cunosc știu că de la începutul sarcinii am avut o ocupație de bază: să mă documentez ca să îi pot oferi copilului meu cea mai frumoasă experiență a nașterii, a educației  și a vieții. Mi-am dorit și îmi voi dori întotdeauna ce e mai bun pentru copilul meu, așa cum cred ca își doresc majoritatea părinților.

Am dorit să îi ofer o naștere blândă, cu dragoste și pace așa cum e natural si normal. Astrid a vrut altceva. În cele 9 luni plus petrecute în pântecul meu, copilașul mic s-a dezvoltat cat de armonios posibil. Am avut grijă de ea, atât fizic cât și psihologic, să se simtă iubită și protejată. În procesul ăsta am trăit binecuvântarea de a avea lângă mine un soț extraordinar, un bărbat desăvârșit, înțelept, protector, informat, o familie minunată, prieteni adevărați, un doctor fantastic și om drag sufletului meu și nu în ultimul rând ci poate cea mai importantă structură a unui traseu câteodată lin, alteori abrupt, o DOULA. Și despre ea este vorba aici, ei doresc să îi mulțumesc pentru sprijin pentru că azi este ziua ei. Este ultima zi a săptămânii Doulelor! La mulți ani, speciala mea MARIA!

Cuibul Berzelor: Acesta este locul în care am cunoscut fundația stabilă care m-a ajutat să trec prin tot, peste tot. Nora, primul contact cu lumea Lamaze: Îți mulțumesc pentru că mi-ai răspuns întotdeauna la întrebări și pentru că ai fost și ești alături de mine, ca prietenă. Tu ai fost legătura mea cu Maria. Cine este Maria? Femeie blândă, extrem de calculată, echilibrată, mamă (atât pentru copiii ei cât și pentru fetele din Cuib), mentor, psiholog și minunată prietenă. Am pășit împreună la curs și ai învâțat să mă tolerezi, să mă lași să te întrerup, să te zăpăcesc cu întrebări, să îmi asum propriile decizii și să mă iubești.

În toată perioada intrauterină a lui Astrid nu mi-am imaginat vreodată că nu vom naște natural. Ne-am pregătit cum se poate mai bine: cu respirații Lamaze, cu pregătirea perineului, cu gimnastică și exerciții de relaxare, chiar și cu metoda Morgan! Nici în săptămâna 40 nu credeam că Astrid nu vrea să iasă decât prin, stați să prind curaj să scriu cuvântul, CEZARIANĂ. Planul meu de naștere a fost luuuung pentru o naștere naturală, nemedicamentată și cateva puncte în caz de cezariană. Maria m-a ghidat în tot procesul ăsta. Ea știa cum se va desfășura nașterea, știa că nu vreau nimic în perioada travaliului decât să fie acolo să îmi răspundă la întrebări (Citez Maria la curs: ”Nu o sa vreți să puneți întrebări pe parcursul travaliului, pregătiți totul dinainte.” ) Eh, eu știam că voi avea întrebări, întotdeauna am. În săptămâna 38, am udat canapeaua aka mi s-a rupt apa, sau cel puțin așa credeam. Oh joy, vine Astrid. Nu m-am grăbit la spital, imi doream o parte din travaliu petrecută acasă, în liniște, în ritmul meu. Am așteptat contracțiile. 24 de ore mai târziu, nimic. M-am dus totuși la spital a doua zi să vedem. Testul nu a indicat deloc lichid amniotic, ce era oare? Doctorul meu s-a uitat atent și a ajuns la concluzia că au fost niște pungi de apă care se află acolo undeva, nu vreau sa dau indicii greșite pentru că nici eu nu am înțeles exact, care se spărseseră. M-am dus acasă, dezamăgită. Nu eram nici măcar aproape de a naște, Astrid era acolo sus undeva. În săptămâna 39, după vești proaste de la control, Astrid era tot acolo mult prea sus, dar minunatul meu doctor a spus că așteptăm oricât, am hotărât că nu se poate, Astrid trebuie să vină. M-am gândit greșit, copilul face cum vrea el, nu cum vrei tu. Am acționat într-un mod în care o să vă rog să nu acționați, viitoare mămici! DON’T TRY THIS AT HOME! Am încercat să îmi induc travaliul cu ulei de ricin. Nu vă spun cum se face, nu căutați pe net, este o metodă extrem de periculoasă, care duce la deshidratare. În scurt timp au început și contracțiile. Am sunat-o pe Maria să o întreb dacă e ok să încerc cu ricin, ea a spus un categoric NU, e periculos. Mi-a recomandat în schimb luminița de seară care hidratează colul și favorizează o naștere usoară. Nu folosiți nici așa ceva înainte să discutați cu doctorul sau moașa care vă asistă. ”Maria, eu am luat deja ulei de ricin....” Cum vă povesteam, au început contracțiile la 3 PM. Am convenit cu Maria că încă nu e cazul să vină, mai așteptăm până se intensifică. La 10 PM era deja destul de serioasă treaba așa că a venit și ea să mă susțină. Am încercat poziții, mi-a adus aminte să respir, am făcut dușuri și totuși ei i se părea ciudat că puteam încă să vorbesc pe contracții. Mie nu, eram mult prea entuziasmată. Undeva la 1 AM, am hotărât de comun acord că este momentul să mergem la spital, după ce îmi trezisem doctorul și a spus să fug neapărat că nu mai e mult, eram în tranziție. M-am pus frumos pe masa de control și am crezut că leșin când mi-a spus medicul de garda că copilul încă este sus, nu sunt deloc dilatată și colul este posterior, să nu vă mai spun că pe cât de puternice erau contracțiile Astrid dormea.....Nu vă pot explica dezamăgirea de care am avut parte. M-am întors acasă cu niște dureri enorme și într-un final, de epuizare, am adormit. Și mai mare a fost dezamăgirea când m-am trezit și contracțiile se opriseră. Maria, ai avut dreptate: ricinul poate induce un travaliu fals.

Ultimele săptămâni de sarcină, adică peste termen mi le-am petrecut făcând exercițiile de pe www.spinningbabies.com pe care vi le recomand pe perioada sarcinii, cât și dacă bebelușul se află în poziție pelviană, nu se angajează în travaliu etc., urcând scarile de la Cetățuie (clujenii știu despre ce vorbesc), sărind pe mingea de gravide cât de des puteam, folosind luminița de seară și altele care cred că nu mi le amintesc. Am încercat absolut orice, până în momentul în care Astrid nu mai putea să stea înăuntru pentru că riscul era mult prea mare. Trecuse și marja de eroare de după termen și nimeni, nicăieri nu m-ar mai fi lăsat gravidă. A fost cea mai mare dezamăgire a vieții mele. Și Maria îmi spunea că dintre toate mămicile, eu aș fi fost ultima care și-ar fi imaginat că o să ajungă la cezariană. Am încercat orice și doctorul meu mi-a spus că acum, trebuie să învăț să fiu mamă și să cedez. Să îmi primesc prima lecție de la copilul meu, că nu e cum vreau eu, ci cum vrea ea. Și așa a fost. Mi-am dat seama că ajunsesem să îmi doresc nașterea naturală împotriva sănătății copilului meu. A urmat perioada de acceptare: am avut coșmaruri, am plâns de nenumărate ori, am innebunit-o pe Maria cu telefoane, pe soțul meu nu mai spun (mulțumesc că m-ai sprijinit intru totul până la capăt, ești minunat) am încercat să o conving fel și chip până mi-am dat seama că fata seamănă cu mama, e tare încăpățânată și era de datoria mea să renunț, ca părinte. În data de 24 ianuarie, am renunțat și am intrat cu zâmbetul pe buze în sala de operații, să o primesc pe Astrid, alături de iubirea vieții mele, de mama mea și de stâlpul meu, Maria pe care o întrebasem înainte: ”Dacă nu era cezariana, ce se întâmpla cu mine și Astrid? ” și ea mi-a dat ultimul ok că nu mai aveam ce să fac, ”Probabil mureați amândouă”.

Când am atins-o prima dată, când am sărutat-o, am uitat tot. A fost cel mai minunat moment din viața mea, devenisem mamă. Eram recunoscătoare universului că minunea mea era sănătoasă și foarte albă și uscată, parcă tocmai facuse băiță J Specific că motivul pentru care nu aș fi reușit să nasc natural a fost circumferința capului 37,5. Știu că sunt mame care probabil au reușit, la mine nici nu reușea să cadă între oasele bazinului.

Renunțasem, dar ce am primit în schimb a meritat toate planurile mele spulberate. Iubita mea mi-a oferit alt cadou: un start foarte bun în alăptare. Am pus-o la sân imediat ce am ieșit din operație și s-a atașat fantastic, a păpat tot colostrul pe care mami îl pregătise pentru ea. Pentru că după cezariană SE POATE ALĂPTA. Corpul nostru este perfect. Mulțumesc cursului Mariei, Săptămânii Internaționale a Alăptării, Asociației Alăptează! Din Timișoara pentru că datorita informațiilor corecte am reușit să alăptez exclusiv, fără nicio rană, canal înfundat sau durere. Și din nou Maria, pentru că singura dată când m-am panicat că Astrid plânge pentru că nu am lapte, a știut că puiuțul plângea pentru că trebuia să râgâie (asta a fost după prima masă), după care am adormit amândouă tun, fericite că suntem împreună.

Maria, aș mai vrea să îți mulțumesc pentru susținerea de după naștere, când încă sufeream din cauza operației, deși știam că am făcut tot posibilul și că acum am reușit să vorbesc despre asta datorită ție și pentru tine. Viitoare mame, trebuie să aveți o DOULA, nu numai la naștere ci și pe parcursul sarcinii, pentru un sfat obiectiv și o îndrumare optimă.

Haideți să luptăm împreună pentru a face meseria de DOULA una recunoscută în România și pentru ca toate spitalele să aibă un asemenea înger angajat, care să susțină mamele în cea mai frumoasă experiență a vieții. Nu uitați, oricum nașteți, sunteți mame și asta este cel mai minunat lucru din lume.

P.S Clar o să incerc NVDC, ce credeți? ;)
     Nu uitați de cursurile minunate de la Cuibul Berzelor
    www.cuibulberzelor.ro

Despre cum am ajuns din carieristă…”cameristă”. Sau cum mi s-a îmbunătățit viața radical

      Știu că multe persoane ar trebui să se abțină să scrie, probabil mă număr printre ele. Cu toate astea, simt să îmi împărtășesc umila existență și cu alții sau mai bine spus cu altele, cu mamele, cu femeile. Nu sunt nicidecum o poetă sau o “oratoare” înnăscută. Sunt practic un copil de nici 24 de ani care face un copil. Cum, nu studiez la școli înalte în străinătate? Nu mă strofoc zi de zi pentru a-mi face loc în sistem? Nu încerc să dau la o parte orice competiție pentru a deveni cea mai bună? Nu îmi doresc independență? Ba da, ar fi spus Emma acum nici doi ani. Eram ferm convinsă că scopul meu în viață este de a fi cea mai bună, de a avea o cariera impecabilă. Și m-am luptat pentru asta. M-am luptat zi de zi timp de 18 ani în sistem pentru a ajunge cea mai bună. Și eu am visat facultăți cu tradiție și un job care să mă claseze în topul domeniului meu. Problema era că mă luptam singură pentru asta, visam într-un pat gol și împărtășeam cu propriile gânduri tot ce ”mă împlinea”. Nicio realizare nu m-a satisfăcut mai mult de câteva ore sau câteva zile. 

      

      Și mă întreb: oare câte tinere se regăsesc în concluzia mea? Oare câte ne luptăm pentru o carieră în nefericire când de fapt tot ce ne dorim este dragoste? Eu am acceptat acest adevăr (cumplit pentru orice feministă), în noiembrie 2012 când l-am cunoscut pe soțul meu. Cum și de ce este irelevant. Cu toate că o să ne considerați nebuni, am comis-o: ne-am căsătorit după 3 luni, în februarie 2013. A fost ce își dorește orice fetiță: un basm! Am știut de la început și știm pe zi ce trece, tot mai mult. Mi se schimbase traiectoria în viață. Nu mai eram irascibilă, nu mă mai prindeau nopțile plângând de frustrări și neîmpliniri pe plan personal. Mi-am urmat cursul vieții și nu puteam să trec peste șoc: exista un om care m-a făcut să îmi accept fricile și adevăratele dorințe. Eram completă! A nu se înțelege greșit, la fel de fanatică pe partea profesională. Totuși, undeva în adâncul sufletului, mi se schimbaseră prioritățile. Am vrut un copil (dacă tot cunoscusem bărbatul perfect era de datoria mea să perpetuez gena :) ). La scurt timp am aflat că vom avea un bebe. Mare a fost disperarea mea când am realizat că aveam proiecte în desfășurare și m-a cuprins panica....În câteva luni terminasem tot ce era plănuit și mă simțeam pregătită pentru o vacanță (lungă). Era perfect, cariera pusă la punct și familia perfectă. Doar nu eram singura femeie care va pleca periodic în scopuri profesionale și își va lăsa copilul la mamă, bunică și alți ”oameni de încredere”. Copilul te iubește oricum, știe că ești mama lui. Sau cel puțin așa credeam. Și, dacă tot eram în vacanță, ce altă metodă mai bună de a te relaxa decât cititul? Perfect, aveam timp să mă documentez despre cum se crește un copil. Până la urmă eram inconștientă, habar nu aveam. 

     Primul contact cu părinteala ”pe placul meu”, după cum îmi place să mă exprim, a fost cu blog-ul Ralucăi http://alexcreste.blogspot.ro/ pe care l-am devorat efectiv. Am simțit că îmi vorbește și că îmi deschide o cu totul altă viziune asupra vieții minunate de a fi mamă. De acolo am înnebunit. Research peste research, carte după carte, analiză după analiză pentru a ajunge la concluzia de astăzi: sunt o mamă hippioată! Sunt un viitor părinte care își dorește să își țină copilul 24/7 în brațe (da, și când mă duc la baie), care îi va oferi ce e mai natural și sănătos pentru el, care preferă să îi ofere lapte matern la cerere, pentru perioada de timp pe care o hotărăște el (nu, alăptatul nu deformează sânii), să își dedice timpul și resursele pentru a-l iubi necondiționat și a-i oferi dragostea, libertatea și respectul pe care acesta le merită, ca drept din naștere. Astăzi am realizat că tot ce vreau să fac în viață este pentru familia mea, este singurul lucru care mă definește întru totul. Felicit oamenii care au ales cariera în locul familiei și mai ales pe cei care au facut-o pentru că nu au avut altă posibilitate. Pentru mine, în mod cert era calea greșită. Fetelor, nu mă compătimiți, viața mea abia începe!

      Cam asta voi dezvolta în blog-ul meu: cum am devenit o mamă conștientă, ce înseamnă asta pentru mine, ce fac parinții hipioți din copilul lor și de ce cred că am cel mai tare job din lume! Mă adresez în special mămicilor tinere, care vor să își urmeze instinctul în parenting (da, instinct, ca animăluțele). Countdown: Astrid are 39 de săptămâni în burtică și mami arde de nerăbdare!